Văzduhul de deasupra se umple de un vânt neaşteptat
Între cer şi apă
Umbrele amurgului sosesc din depărtare
În locul unde timpul devine spaţiu
Pe crestele cenuşii ale fagilor
Împărăţia sălbăticiunilor e plină de frică şi de tăcere
Pământu-i ca cremenea
Tata munţilor, Călimanu’
Se suie pîn la nouri
Pe-o gură de Alb Pîrău
În afar dă lume vie
Să-ncureze, să vîneze
O biată lighioaie
Dă prin codrii cei pustii
O vinit la moartea ii…
Soare ce luceşte-n ochi şi se răsfrînge-n suflet
O înmărmurire de pământ
Desface-o poarta a cerului
Către tărâmuri ale spiritului
Cască-o gura a-ntunericului
Înspre pămînturi d-ale trupului
Un tremur, o chemare, un sunet nou se deşteptă în munte
Un glas de corn se strecură după un val de umbră. Era amurgul
Comentarios
Deja tu comentario: